Fostul cartier evreiesc din Bucuresti

Calea Vacaresti (cartierul evreiesc), sec.XIX

Ar fi dificil de ghicit in zilele noastre ca evreii formau candva cea mai numeroasa comunitate minoritara din Bucuresti- aproape 11% din populatia orasului in perioada interbelica. Cartierul evreiesc alcatuia o zona de locuire compacta pe malul stang al Dambovitei, avand ca ax central Calea Vacaresti si inceputul Caii Dudesti.

Cartierul evreiesc a fost una dintre cele mai afectate zone ale orasului in urma demolarilor masive din perioada anilor '80. Nu doar casele au fost distruse ci si vechea trama stradala a fost modificata. Locurile sunt de nerecunoscut pentru un fost locuitor, strazi intregi au disparut iar altele sunt ramasite cu nume schimbate (Strazile Sf. Ioan Nou, Banu Maracine, Sf. Nicolaie Jitnita, Adam  Goldfaden nu mai exista; fosta Strada Macin se cheama acum Negru Voda- iar fosta Strada Negru Voda, care era mai la sud nu mai exista; actuala Strada Cauzasi este o portiune din fosta Labirint, iar vechea Cauzasi nu mai exista):

Harta zonei in 1939;

Harta de la sfarsitul anilor '60 cu vechea configuratie a strazilor (Mitropolit Ghenadie este numele anterior al Str. Labirint);

Harta actuala a zonei cu modificarile asupra configuratiei strazilor. Bd. Unirii se suprapune aproximativ pe fostele strazi Cauzasi, Adam Goldfaden si inceputul Caii Dudesti.

Mica istorie

Desi in numar redus, evrei in Bucuresti se cunosc inca de timpuriu, de exemplu ca medici la curtea domneasca, sec.16. Veniti de la sud de Dunare, evreii Sefarzi sau spanioli s-au asezat in mahalaua Jignitei, la Sud de Sf. Gheorghe Vechi, nu departe de Curtea Domneasca, in jurul strazilor Sf. Ioan-Nou si Negru Voda si erau mai ales zarafi (la concurenta cu grecii) si creditori pe langa Domnie sau boieri.
Odata cu schimbarile de la inceputul secolului 19 care au marcat sfarsitul predominantei orientale (turcesti si grecesti) si au deschis calea occidentalizarii in Bucuresti au inceput sa soseasca din ce in ce mai multi evrei coborati din targurile Moldovei. Acestia erau evrei Askenazi, numiti si galitieni (lehi). Imigratia masiva catre Bucuresti s-a produs mai cu seama dupa Unirea Principatelor. Noii veniti s-au asezat in majoritate in jurul zonei locuite de conationalii de rit spaniol pe Strazile Sf. Vineri, Vacaresti, Udricani, Mircea Voda, Anton Pann, inceputul Caii Dudesti.

Asezaminte si locuinte evreiesti pe Planul Hiottu, 1871 (cursul Dambovitei nu era inca indreptat);

Prezenta lor a jucat un rol important in viata bucuresteana a sec.19 si inceputul sec.20. Ei au reprezentat aportul necesar de spirit citadin si burghez intr-un oras cu o civilizatie traditional rurala (prof. Anca Aurelia Ciuciu). Au fost primii care au practicat comertul ambulant si vanzarea en-gros precum si mestesugurile bazate pe prelucrarea fierului si metalelor (tinichigerie, alamarie).

Cu staruinta si spiritul intreprinzator specifice, facand orice fel de comert, evreii au patruns treptat pe Gabroveni si Lipscani, apoi si pe alte strazi din centrul comercial: Carol, Selari, Smardan, luand locul negustorilor bulgari, greci sau romani, la inceput inchiriind si apoi reusind sa devina proprietari pe multe din spatiile comerciale. Un curent de opinie ostil s-a creat in jurul evreilor:

Felul in care erau priviti evreii- desen din "Ilustratiunea evreiasca", 5 martie 1895 (http://www.culture-pass.ro)

Evreii mai saraci aveau ca ocupatie samsarlacul si meseriile, cu preponderenta croitoria, tinichigeria, vopsitoria. Altii erau cizmari, curelari, tapiteri, geamgii, frizeri. Cartierul Vacaresti era, in afara zonelor locuite de evreii sefarzi, unul din cele mai sarace, cunoscut mai ales prin negustorii de haine vechi si Targul de vechituri de o faima dubioasa in epoca. Celebra Hala de vechituri a fost demolata in 1930 (foto Ebner,  sfarsitul anilor '1920):

Pentru vanzarea hainelor vechi exista Taica Lazar pe stradela Lazar (azi Str. Baia de Fier) aflata intre Vacaresti si Sf. Vineri. La Taica Lazar evreii formau atat majoritatea vanzatorilor cat si a cumparatorilor. Aici "evreii platesc ceea ce cumpara, in timp ce tiganii fac schimb contra obiectelor de menaj" (F. Dame);

Caracteristice erau ceainariile care dupa ora sase seara indiferent de vremea de afara erau pline si unde se asculta la gramofon cantece religioase evreiesti. Existau si multe laptarii si macelarii traditionale (unde se vindea carne kuser).
Strazile locuite de evreii  saraci aveau case lipite unele de altele, toate cu mici pravalii, cu o populatie numeroasa inghesuita in apartamente ieftine. Seara, o viata intensa domnea pe aceste strazi. Frederic Dame, vorbind despre strazile din Bucuresti, acorda o atentie speciala cartierului evreiesc pe care il considera de un pitoresc aparte:

"Inghesuiti in case stramte, traiesc fara spatiu si fara aer, lucrand in jurul unei lampi afumate, muncind cu staruinta si avizi de a-si castiga putina bunastare. Seara, dupa inchiderea birourilor si magazinelor unde marea lor majoritate sunt ocupati, cartierul lor devine foarte insufletit, toata aceasta populatie se raspandeste pe strazi, femei, copii si batrani(...) traind unii cu altii, impartind aceeasi soarta, se cunosc intre ei ceea ce da caracterul special de intimitate (...). Cel al carui drum se intampla sa treaca seara mai tarziu prin aceste cartiere este foarte surprins sa vada, la ora la care restul orasului este aproape atipit, viata inca intensa din acest colt de oras."

Greutatile zilnice- scumpirea alimentelor ("Ilustratiunea evreiasca" nr.4/1930). 

Alte strazi ale cartierului: Sf. Ioan-Nou, Str. Israelita, Str. Spaniola, Negru Voda (Strazile Israelita si Spaniola erau chiar pe locul unde este azi magazinul Unirea), cele locuite de evreii sefarzi, formau un cartier diferit; casele cu gradina si curte, fara magazine, formau "cartierul aristocratiei israelite si spaniole, imbogatita prin mici samsarlacuri cinstite, doua trei falimente binecuvantate, afaceri de banca...si bursa" (H. Stahl) iar "cateva din zidirile lor sunt vestite prin stilul lor maret" (I. Barasch).

Prin bogatia si cultura superioara, evreii spanioli "au reprezentat intotdeauna elemente de cultura si rafinament in mijlocul conationalilor lor" (C. Giurescu).

Sinagogi si temple

Sinagoga sefarda "Cahal Grande", ridicata in 1818 in Vacaresti (pe Negru Voda) era cel mai frumos templu din Romania si chiar din Europa de Est, un remarcabil monument de arta sefarda (va fi incendiat in 1941, in timpul rebeliunii legionare). UPDATE vezi o alta fotografie a Cahal Grande aici: http://bucharestunknown.blogspot.com/2011/03/fotografii-ale-unor-sinagogi-pierdute.html

In a doua jumatate a secolului XIX s-au ridicat  multe sinagogi ajungand pana la cateva zeci, majoritatea in jurul Caii Vacaresti. Numai pe strada Mamulari, in afara de Templul Unirea Sfanta existent si astazi mai erau Templul Fraterna si mai multe sinagogi mici (tot pe Strada Mamulari era baia rituala Mikva). Incendiate in timpul rebeliunii legionare in 1941, cazute la cutremurul din 1977 sau demolate in anii '80 in regimul comunist, sinagogile au disparut aproape in totalitate.

Templul Beth Hamidras se afla pe Calea Mosilor in apropierea Bisericii Sf. Gheorghe, si a fost incendiat de legionari in 1941;

Templul mic spaniol "Ca'al Cicu" din 1846 (se afla pe Strada Banu Maracine 37);

Sinagoga Mare Poloneza (1847) din Bucuresti, situata pe Str. Vasile Adamachi, fosta Str. Sinagogii (foto dec.2009). Se numeste asa pentru ca a fost multa vreme cea mai mare sinagoga din Bucuresti. Avariata de mai multe ori, infatisarea de azi se datoreaza remodelarii intreprinse in 1903 (contributie poate mai putin cunoscuta a arh. Petre Antonescu). In 1987 in fata ei s-a construit un bloc inalt de opt etaje. Sinagoga a fost restaurata in anii din urma si adaposteste Muzeul Holocaustului.

Sinagoga Malbim (1864), centru spiritual al evreilor din Romania (cea mai mare sinagoga ortodoxa) se afla pe Strada Bravilor nr.4 langa fosta Piata Cauzasi. A fost demolata odata cu restul cartierului in anii '80.

Templul Unirea Sfanta (1850), pe Strada Mamulari (foto martie 2010), ridicat de breasla croitorilor pe locul unei sinagogi mai vechi. Breasla croitorilor era foarte puternica la mijlocul sec. 19. Pe aceeasi Strada Mamulari, la numarul 10, aceeasi breasla a ridicat in 1887 Templul Fraterna, demolat in 1985. 
Templul Unirea Sfanta este Muzeu de istorie al evreilor din Romania inca din 1978.

Templul Coral (1867), construit de catre o obste de origine predominant germano-austriaca (arhitectura, pastrata neschimbata pana astazi, copia modelul devenit canon al Templului din Viena construit cu putini ani inainte). Si acest templu, ca si celelalte, a trecut prin repetate vandalizari si distrugeri.

Templul Coral, foto septembrie 2010 -lucrarile de restaurare par avansate.

In perioada 1977- 1989 sub regimul dictatorului Ceausescu au fost distruse 63 de sinagogi si temple iudaice (alaturi de zeci de biserici crestine). In Bucuresti au mai ramas Sinagoga Mare, Templul Coral, Templul Unirea Sfanta (toate in zona Strazii Sf. Vineri) sinagoga "Yeshua Tova" pe Str. Take Ionescu si inca una sau doua; Ele sunt reminiscentele puternicei comunitati israelite a carei contributie importanta la devenirea orasului modern este greu de evaluat.

[UPDATE 5 martie 2011]

Pe Strada I. Filibiu (care este in zona disparutului cartier evreiesc) se afla fostul Azil Israelit de Batrani "Regina Elisabeta" ("Eisabetheu"). Ansamblul cuprinde corpul Azilului, dependinte si o mica sinagoga. A fost recent devastata. Este posibil sa existe pentru acest spatiu al fostului azil un proiect de demolare si reconstruire a unei cladiri noi.





UPDATE 7 martie 2011 Vezi alte fotografii intr-un articol nou: http://bucharestunknown.blogspot.com/2011/03/fotografii-ale-unor-sinagogi-pierdute.html


Surse:

"Bucurestii din punct de vedere antropogeografic si etnografic", Vintila Mihailescu;

 http://www.romanianjewish.org/ro/realitatea_evreiasca_03_04.html, Prof. Anca Aurelia Ciuciu, Colegiul National "Iulia Hasdeu"

Ing. Izhac Guttman Ben-Zvi, "Evreii bucuresteni")

 "Martori tacuti: Strazi, sinagogi si magazine din Bucuresti", prof. Anca Aurelia Ciuciu

Pe Strada Anton Pann

Strada Anton Pann serpuieste intre Mircea Voda si zona Ceaus Radu-Plantelor, in fosta mahala a Bisericii Lucaci. Porneste din Mircea Voda, in apropierea intersectiei acesteia cu Matei Basarab, intersecteaza fosta Strada Labirint, rebotezata Cauzasi (dupa ce adevarata Strada Cauzasi si piata cu acelasi nume au disparut) apoi cu Parfumului, si se sfarseste intre doua terenuri virane si in Bd Unirii, in locul in care inainte de sistematizarea din anii '80 incepea Calea Dudesti.

La sfarsitul sec.19 strada Anton Pann avea distinctie, asa cum o dovedesc casele. Spre intersectia cu Parfumului, un sir de case tip "vagon" in stilul eclectic de inspiratie franceza popular la sfarsitul secolului 19, cu gradinita si trepte de piatra la intrare. Prima de pe colt, o casa cu zece ferestre la strada ruinata:

Casa de pe colt, prin geamurile careia se vede casa de alaturi...foto 7 februarie 2011;

Aceeasi perspectiva din partea opusa. Pe stanga, o vila prestigioasa, renovata;

Tot pe Anton Pann, o casa cu un stil neobisnuit in Bucuresti, masiva si cu deschideri relativ mici fata de masivitatea zidului, incadrate de firide ornamentale.

Cea mai interesanta cladire de pe strada este casa tip han, cu gang si curte interioara, probabil un fost imobil de raport. Se pare ca aceasta cladire era folosita candva ca loc de intalnire de catre organizatii sioniste evreiesti.

Peste drum se afla casele folcloristului, scriitorului, muzicianului si tipografului Anton Pann, care a locuit aici in mahalaua Lucaci, si al carui nume il poarta strada. Casele si curtea unde isi avea tipografia au fost daruite dupa moartea sa de catre sotie Bisericii Sf. Stelian Lucaci unde Pann a fost dascal si unde a fost si inmormantat.

Placuta de pe casa memoriala este ea insasi "monument istoric":

"In aceasta cladire a locuit a gandit si a scris in limba cea fara de moarte a norodului iubit si inteles de cei multi ANTON PANN finul Pepelei cel istet ca un proverb (M Eminescu)

S-a asezat aceasta placa de catre Uniunea Scriitorilor din RPR cu prilejul implinirii unui veac de la moartea scriitorului in anul 1954 luna Noiembrie in al zecelea an de la eliberarea poporului nostru si in al saptelea an de la proclamarea Republicii Populare Romane"

________________________________________________

Personalitatea lui Anton Pann necesita macar o scurta evocare.

Anton Pann (1793 sau 1797, data incerta- 1854) a fost de origine modesta, fiu al unui caldarar valah si al unei grecoaice, nascut intr-un sat care este acum in Bulgaria. S-a stabilit la Bucuresti in 1812, pe la 16 ani. Pentru ca avea  glas frumos a reusit sa-si castige painea fiind primit cantaret la Biserica Sfintilor.

Nu avea doar voce frumoasa: vorbea  greceste, turceste, ruseste si romaneste si avand ocazia a invatat repede meseria de tipograf pe care a practicat-o apoi de-a lungul vietii.

Pe langa preocuparile sale legate de muzica liturgica (ce a fost dragostea vietii lui) a cules si prelucrat folclor, creind apoi el insusi si opere originale. Nu credea ca face ceva important, dar scrisul ii era drag ("Cand scriu cate ceva imi pare ca-mi petrec vremea foarte dulce"). Isi dorea ca  proverbele, zicatorile, vorbele de duh ale sale sa slujeasca drept  invatatura si indrumare pentru oameni.

Publicul sau era alcatuit din targoveti, meseriasi, negustori, dascali la biserica, mici boieri, carora li se adresa intr-o limba simpla si familiara, intr-o vreme in care limbajul literar era formal si incarcat de neologisme. La tipografia al carei proprietar era a tiparit carti bisericesti dar si laice. Cartile si le vindea pe la targuri si manastiri, pentru a mai castiga un ban de care a dus adesea lipsa. A fost iubitor de viata, de petreceri cu lautari, un pribeag cu o viata aventuroasa.

Monumentul funerar al lui Anton Pann din curtea Bisericii Lucaci, exact asa cum si l-a dorit: 

La mormant ca sa-mi ridice/Un stalp ca un monument/De marmura, sa nu-i strice/Taria vrun element/Carele lucrat sa fie/Cvadrat si lucrat frumos/Si pe dansul sa se scrie/Aceste versuri din jos:Aici s-a mutat cu jale/In cel mai din urma an/Care in cartile sale/Se citeste Anton Pann/ Acum mana-i inceteaza/Ce la scris mereu sedea/Nopti intregi nu mai lucreaza/La lumina carti sa dea/Implinindu-si datoria/Si talantul ne-ngropand/Si-a facut calatoria/Dand in lume altor rand.

Despre Calea Rahovei

Calea Rahovei este poate strada din Bucuresti cu cel mai dramatic destin. Astazi porneste ca un drum improvizat de undeva de la sud de Casa Poporului, printre maidane goale si locuri pustii, si abia in dreptul Palatului Bragadiru incepe sa aduca a strada, cu trotuar si cladiri pe margine. Dincolo de Piata de Flori, Calea Rahovei trece printr-o zona deprimanta prin saracie si decadere, dar care macar traieste.

Strada a fost rupta in trei odata cu "edificarea" Centrului Civic in anii '80. Primele doua segmente ale ei sunt inchise intre blocuri, poarta alte nume si nu au nici inceput nici sfarsit -doar amintirea trecutului care se estompeaza si ea.

"Podul Calicilor" a fost una din cele cinci mari artere ale orasului medieval. Ele porneau toate de la Curtea Veche, nucleul orasului, si se continuau cu importante cai de comunicatie ce legau Bucurestii de alte mari orase. Podul Calicilor, viitoarea Calea Rahovei, se continua cu drumul spre Craiova si mai departe spre Zimnicea si Turnu, la Dunare.
(se numeau poduri deoarece erau podite cu trunchiuri de arbori. Drumurile mari, domnesti aveau latimea obligatorie de patru stanjeni, aproximativ opt metri. Barnele groase de stejar cu care erau podite erau lungi cat latimea drumului. Pe Podul Calitei, caldarâmul de piatră s-a introdus în 1838, dar denumirea de pod s-a pastrat)

Podul Calicilor (căruia turcii îi ziceau Podul Haidâm) s-a numit asa deoarece in primele secole de-a lungul lui isi aveau modestele salasuri saracii orasului. Pana in secolul 17 pe malul drept al Dambovitei nu existau decat manastirea Mihai Voda si bordeiele pe jumatate ingropate in pamant ale calicilor (oameni liberi, tolerati de domnie si biserica in schimbul unor servicii pe care trebuiau sa le presteze). In 1654 domnitorul Constantin Serban a construit pe o colina de pe malul drept o manastire, viitoarea Mitropolie, ale carei intinse proprietati ajungeau catre nord-vest pana la Podul Calicilor.
Dupa ce Brancoveanu a inceput sa daruiasca locuri in mahalaua calicilor si boierii au inceput sa-si construiasca locuinte de-a lungul Podului saracii au fost impinsi mai spre margine. Numele drumului a fost schimbat cu timpul intr-unul fara asociatii neconvenabile, Podul Calitei (dupa numele unei boieroaice, fiind si asemanator fonetic cu cel vechi). Dupa catva timp a devenit Calea Craiovei (1860) iar dupa 1878 Calea Rahovei, in memoria Razboiului de Independenta.

Drumul incepea de la Dambovita, din dreptul unui pod care facea legatura cu Ulita Selarilor.

Locul fostului Pod Rahova peste Dambovita. Venind pe Calea Calitei si traversand podul, prin Strada Selari si prima la dreapta pe Ulita Islicarilor, se ajungea la Curtea Domneasca. (Despre Podul Rahova si despre Hanurile de langa el, pe Selari, Radu Olteanu a scris un articol ce nu poate fi ratat).

Tramvai cu cai pe Podul Rahovei in 1917. Podul acesta lat si cu trotuare pentru pietoni este cel construit dupa lucrarile de adancire si indreptare a albiei Dambovitei. A fost demolat in 1938.

Primul segment din fosta Calea Craiovei-Rahovei este integrat astazi Strazii Sfintii Apostoli. Pe partea dreapta se afla Palatul de Justitie (terminat in 1895 pentru a inlocui fosta Curte Judecatoreasca) iar pe stanga  Biserica Domnita Balasa.

Biserica Domnita Balasa (foto dec. 2009)

Pe terenuri daruite de domnitorul Nicolaie Mavrocordat marelui clucer Manolache Lambrino, sotul Domnitei Balasa Brancoveanu, "pentru ca sa-si mai largeasca curtea si gradina" aceasta a ctitorit o prima biserica, mai apoi o scoala si un azil de batrani . Reconstruita de mai multe ori, Biserica Domnita Balasa de azi este a patra, zidita in vremea regelui Carol I.

Tot pe aceste locuri de pe Podul Calitei se aflau la inceputul secolului 19 casa Golestilor si alaturi hanul Golescu. Despre acest han un calator german spunea in 1859 ca aici se desfasoara un comert "pestrit si vioi". Ruinat, hanul a disparut in 1890.
Calea Rahovei este intrerupta cam pe locul unde se intersecta cu Strada Bibescu Voda. Langa Biserica Domnita Balasa nu mai este decat un spatiu verde si o parcare, iar in spatele ei blocurile care au inlocuit Spitalul Brancovenesc. Dincolo de sirul dublu de blocuri ale Bulevardului Unirii, fosta Calea Rahovei poarta numele G. Georgescu.

La inceputul secolului 19 erau multe case boieresti pe Calea Craiovei (si pe Calea Mogosoaiei). Casele nu erau pe atunci alipite unele de altele ci departate, avand curti largi, gradini si alte acareturi dupa tipicul caselor boieresti (grajduri, remiza trasurilor, casele slugilor).
Pe Calea Rahovei si pe Sfintii Apostoli aveau locuinte si multi evrei, aceasta fiind, alaturi de Vacaresti- Dudesti, o alta zona rezidentiala preferata de acestia.

In zona se afla in vechime un gorganel, adica o mica ridicatura de pamant -de felul celei pe care sta si astazi biserica Sf. Ilie Gorgani de langa Cismigiu- pe care se inaltase o biserica (gorganelul a fost micsorat la fiece reconstruire a bisericii pana a fost nivelat de tot, asa incat nu se mai cunoaste deloc ca ar fi existat vreodata). Biserica de la Gorganel- azi Sf. Ilie Rahova- a fost refacuta prima data in 1746 (printre ctitori fiind si Safta Brancoveanu), si inca o data dupa cutremurul din 1802, cu banii vornicului Fotache Stirbei ce isi avusese casele pe Podul Calicilor, aproape de biserica.
Biserica Sf. Ilie- Rahova se afla inainte de sistematizare pe o mica fundatura ce dadea din Calea Rahovei.

Vedere a Bisericii Sf. Ilie de langa Calea Rahovei in 1903.

Intre biserica si strada se aflau două corpuri de case noi, cu prăvalii la parter şi locuinţe la etaj, deosebit de interesante ca arhitectură prin cupola de deasupra lor, marcând intersecţia cu Fundătura Sf. Ilie.
Fusesera construite in anul 1895 de catre epitropia Bisericii, pentru a asigura veniturile necesare intretinerii ei. Alaturi de ele biserica detinea si case cu parter si etaj construite in 1874 (vezi imaginile de mai jos).

Proprietatea Bisericii Sf. Ilie de pe Calea Rahovei, nou construita (cladirea cu cupola) fotografiata in 1903.

Aceleasi cladiri din directie opusa, in 1978 ( vedere de la intersectia cu Str. Orfeu spre Tribunal, foto Dan Vartanian); biserica se afla chiar in spatele acestei cladiri.

Toate constructiile au fost demolate in 1983-1984, potrivit planului de sistematizare a zonei centrale a oraşului. In acelasi timp Biserica a fost stramutata de pe locul ei (translatata cu 69 de metri) scapand astfel de demolare.
Biserica Sf Ilie-Rahova, care a pastrat in numele ei amintirea strazii pe care se afla altadata, a ramas azi doar cu o mica gradina si fara casa parohiala, in spatele unor constructii moderne de la Bulevardul Regina Maria:

Daca tot am vorbit de gorganel ar trebui amintit si ca prin dreptul fundaturii Sf. Ilie Podul Calitei era candva traversat (pana pe la jumatatea secolului 19) de paraul Dambovicioara, un mic afluent al Dambovitei, prilej de mari neplaceri in mahalalele Sf. Apostoli, Antim si Sf. Ilie in timpul ploilor cand apele se revarsau peste ingusta lui albie. Cartierul era printre cele mai inundabile din Bucuresti. Dupa realizarea lucrarilor de rectificare si adancire a albiei Dambovitei, aceste probleme au disparut, tot atunci fiind astupata definitiv si Dambovicioara.

In zona au existat la inceputul secolului 20 mai multe institutii de invatamant. Astfel, alaturi de Scoala Normala Superioara- scoala pentru baieti, condusa la sfarsitul secolului 19 de scriitorul Alexandru Odobescu in localul careia s-a mutat Liceul "Mihai Eminescu" -se afla o scoala de fete. Liceul "Domnita Ileana" purta numele Principesei Ileana, fiica regelui Ferdinand I si a Reginei Maria, care il patrona. Scoala şi-a deschis initial cursurile într-o fostă casă boierească, cladita în 1850. Aceasta cladire fiind necorespunzatoare, s-a construit intre 1930-1935 una noua (vezi fotografiile de mai jos, din colectia doamnei Venera E. Dumitrescu Staia).

Calea Rahovei nr.40- fosta casa boiereasca construita in 1850; aici s-a infiintat in 1926 Liceul de fete "Domnita Ileana".

Noua cladire a Liceului de fete "Domnita Ileana" ridicata in anii '30. Aceasta cladire este azi incorporata in actualul Liceu Eminescu (in poza de mai jos, corpul din extrema dreapta).

Peste drum se afla cladirea unde functiona Primaria Sectorului III Albastru, devenita dupa 1948 inchisoare pentru detinutii politici- astazi, acolo este mi se pare o cazarma.

Tot aici, pe partea dreapta a Caii Rahovei (la nr. 58-60), vis-a-vis de cladirea fostului Seminar Nifon se gasea Institutul Pompilian, cladit in 1896 si purtand numele fondatoarei si directoarei (Constanta Pompilian). Institutul Pompilian se intindea pana la Strada Antim si avea cladire cu parter si etaj, curte mare cu teren de sport, dormitoare de internat si o Capela. Din aceasta prestigioasa institutie unde se punea accent pe invatarea in limba franceza nu a mai ramas nimic. Capela Pompilian a fost cedata Manastirii Antim, fiind folosita ca un al doilea paraclis.

Dincolo de gardul de tabla se vede Capela Pompilian langa turnurile Manastirii Antim; pe locul fostului Institut se afla curtea Intreprinderii Ascensorul.

In continuare pe partea dreapta mai exista un sir de cateva case, construite pe la sfarsitul sec. XIX; foarte degradate azi, erau case de oameni cu dare de mana, fiind mari, pe un plan patrat, cu trei ferestre la strada si avand curte mare cu gradina.

Dincolo de intersectia cu Strada Justitiei si catre Piata George Cosbuc, Calea Rahovei devenea o zona mai comerciala, cu densitate mare de case avand si pravalii la parter. In  cartier se instalasera din secolul 18 negustorii, pentru a fi mai aproape de clientii lor bogati. 

Declinul pentru Calea Rahovei a inceput cu desfiintarea podului peste Dambovita in 1938, ceea ce a taiat legatura cu centrul orasului. O colectie de fotografii vechi ale strazii, printre putinele cunoscute si foarte evocatoare ale d-lui Dan Vartanian, arata cartierul asa cum era in anii '80, cand s-a produs dezastrul demolarilor.

Strada G. Georgescu- fosta Calea Rahovei- se opreste in spatele blocurilor din fundal; strada ajungea altadata la Piata George Cosbuc (foto iulie 2010).

Pravalii pe Calea Rahovei (foto august 2010):

Calea Rahovei colt cu Gladiolelor si ultimele case inainte de frontul de blocuri :

 Calea Rahovei se intrerupe in dreptul Strazii Tismana. Imobilul fostei carciumi Bumbesti mai este in picioare, vopsit in galben:

Lipscanii si asteptata regenerare

Strada Lipscani a fost la inceputurile ei cunoscuta ca Ulita Mare, fiind cel mai important drum al orasului in primele secole de existenta ale sale. Pornind de la "Poarta din sus" a Curtii Domnesti, Ulita Mare devenea dupa un traseu sinuos "Drumul Targovistei", prelungindu-se asadar cu drumul care ducea la fosta capitala a tarii.
Prima mentiune documentara a Ulitei Mari este din 1589, atunci cand domnitorul Mihnea Turcitul daruieste lui Jipa vel portar "un loc in orasul domniei-mele, in Bucuresti, pe ulita cea mare, langa curtea domniei-mele". Cu ocazia recentelor lucrari de reabilitare a infrastructurii in Centrul Istoric, aceasta prima strada, cu pavaj de lemn, a fost descoperita de arhitecti la o adancime de 3,30 metri sub nivelul actual al strazii (la numarul 57 pe Lipscani). S-a putut reconstitui si latimea strazii, dupa pozitia zidurilor hanurilor Greci si Serban Voda: era de 8 metri.

Ulita Mare forma axa vechiului cartier comercial dezvoltat in jurul Curtii Domnesti (Targul Dinlauntru). Pe ulitele Selari, Gabroveni, Covaci, Bacani, Nemteasca (azi Smardan), Islicari (azi Str. Franceza), Zarafi, Sepcari, Blanari, mestesugarii-negustori isi comercializau singuri propriile produse. Dughenele erau grupate pe specialitati, dupa un obicei general in Evul Mediu, de exemplu margelarii (negustori de margele, gateli si podoabe) intr-un loc, abagii intr-altul (abaua era un postav gros, ordinar, obisnuit de culoare alba, care era fabricat in tara ori adus de peste Dunare). Pe Lipscani se aflau mai ales negustori de tesaturi si panzeturi, si negustori de maruntisuri (marchitani).

Partea dintre Smardan si Piata Sf. Gheorghe este cea mai caracteristica pentru vechea strada comerciala. Aici se insiruiau pravalii minuscule, cu o mica fatada cu vitrina spre strada si intinzandu-se in adancime, pentru a folosi la maxim spatiul stramt existent. Pe latura de sud a strazii multe pravalii au doua fatade, una pe Lipscani, alta pe strada paralela Gabroveni.

"Lipscanii" care au dat dupa 1750 numele strazii erau negustori care se aprovizionau direct din marele targ european de la Leipzig sau Lipsca cum se zicea, renuntand la intermedierea sasilor. Del Chiaro, secretarul italian al lui Brancoveanu, pomeneste intr-o carte aparuta la Venetia (1718) de negustorii care vin de doua ori pe an de la Lipsca si aduc cristaluri de Boemia si "tot soiul de alte marfuri". Negustorii lipscani erau organizati in breasla sau "cumpania" lipscanilor, platind taxe vistieriei si primind in schimb scutiri speciale de la domnie.

In general pravaliile aveau fatada de circa trei metri (cunoscandu-se dimensiunea tip a pravaliilor, adica latimea lor la ulita, documentele vechi folosesc, vorbind despre terenuri, expresia: un loc de doua sau trei sau cinci pravalii). Multe din ele aveau sapate pivnite sub ele, cu pereti din piatra sau caramida subtire. Pivnitele erau mai valoroase decat pravaliile de deasupra lor, care adesea ardeau in incendii fiind de lemn, de aceea in documentele vechi de vanzari si cumparari, se mentioneaza mai intai pivnita sau magazia (se vinde de exemplu "pimnita de piiatra cu pravaliile de pe dansa"). De la pivnitele boltite de sub ele, mai valoroase decat pravalia dupa cum spuneam, pravaliile se mai numeau si "bolta".
Dealtfel, toata zona de sub centrul vechi este impanzita de pivnitele si hrubele adanci ale fostelor hanuri si ale pravaliilor, ale fostelor case boieresti din preajma Bisericii Selari, de ascunzatori si pasaje de refugiu dinspre Curtea Veche, multe comunicand intre ele. Pivnitele, beciurile, hrubele de sub tot centrul istoric sunt unul din secretele misterioase si fascinante ale Bucurestilor, subiect de roman sau de film cu parfum vechi.

Intre fostele hanuri de pe Lipscani, cel mai vechi ale carui venerabile ruine se pot vedea este Hanul Gabroveni (sec. 18). Aici descindeau negustorii bulgari, veniti cu marfa de la Gabrovo (de unde numele strazii).

Ruinele Hanului Gabroveni vazute dinspre Str. Gabroveni, foto dec. 2009 

Vestitul Hanul cu Tei, asezat intre strazile Lipscani si Blanari  avea pravalii de o parte si de alta a unei lungi curti interioare. Hanul a fost ridicat in anul 1833 de doi negustori care isi aveau casele si pravaliile chiar in acel loc. Erau 14 pravalii spre est si 14 spre vest, fiecare latura cu pravalii apartinand unuia dintre negustori, cu doua porti de acces pe ulitele Blanari si Marchitani (Lipscani).

Marfurile negustorilor de panzeturi si postavuri insirate pe tarabe in fata pravaliilor din Hanul cu Tei - Fotografie din anii '1930

Hanul cu Tei in prezent

Hanul cu Tei a fost norocos. Ocolit ca prin minune de Marele Foc din 1847, a fost restaurat cu grija in 1970, ceea ce ne permite azi sa admiram, intrand pe sub gangul boltit, vechile usi si obloane de fier ale pravaliilor si galeriile de lemn inchise cu sticla ale etajului.

Deschiderea Podului Mogosoaiei de catre domnitorul Constantin Brancoveanu (in 1692) a facut ca Ulita Lipscanilor ce facea legatura intre acesta si zona Bisericii Sf. Gheorghe-Nou sa creasca in importanta, devenind o zona cu activitate comerciala intensa. La 1855, capitanul Stefan Dietrich descrie Lipscanii asa: "cea mai frumoasa si vesela din Bucuresti este strada Lipscani, unde se afla cele mai bogate si luxoase magazine, care prin marimea si stralucirea lor se pot masura cu magazinele vieneze". Prin urmare la doar cativa ani dupa marele incendiu din 1847 care o distrusese in intregime strada era deja reconstruita, si nu doar ca "renascuse din cenusa", dar era mai prospera ca niciodata!

Fatadele caselor de pe Lipscani sunt un amestec de forme si stiluri, de la cel clasic la baroc sau eclectic. Din pacate multe din ele sunt ajunse la limita supravietuirii, iar daca nu se intreprinde ceva urgent se vor prabusi in curand.

O fatada "Art Nouveau"

Fatada in stil eclectic a intrarii in Hanul cu Tei, foto Sep 2010

Fotografii vechi ale Lipscanilor:

Lipscani, vedere spre Sf Gheorghe (1929)

Lipscani, fotografie interbelica

Strada Lipscani catre intersectia cu Selari (1932)

(Au fost folosite informatii din "Istoria Bucurestilor" de Constantin C. Giurescu)