O bijuterie in stil Neo-Romanesc

Aceasta adevarata bijuterie se afla pe o strada oarecum laturalnica, ramasita a vechiului Bucuresti din zona devastata de sistematizarea comunista a anilor '1980 dintre Calarasi si B-dul Decebal. Casa este admirabila prin proportiile perfecte si prin elementele arhitecturale distinctive, "bastionul" central, porticul intrarii din spate -portic protejat la randul lui de o streasina mult iesita in afara, sprijinita pe capriori lungi de lemn- si mai ales frumoasele ferestre cu montura de vitraliu din fata, arcadele carora reiau forma arcadelor porticului.

Spectacularii stalpi de gard ai bisericii Belu

Aceste uimitoare aparitii sunt spectacularii stalpi de gard ai Bisericii Belu, situata in sudul orasului, pe drumul Giurgiului, in apropierea fostei Piete Pieptanari (azi Eroii Revolutiei) si a cimitirului Belu. 

Biserica a fost construita intre anii 1925-1934, in stilul arhitectural Neo-Romanesc popular la vremea respectiva.  

Stalpii reproduc bastioane de citadela medievala, sugerand rezistenta si darzenie, mesaj identitar caracteristic stilului arhitectural national Neo-Romanesc caruia-i apartin. Frumusetea designului stalpilor taiati in profil octogonal si finetea prelucrarii echilibreaza efectul de masivitate. Sunt intre cei mai frumosi si expresivi stalpi de gard in stil Neo-Romanesc pe care-i cunosc.

Un rar si frumos geamlac

Geamlacul cu pricina acopera partea din spate a unei constructii modeste de pe vechea Strada 11 Iunie, strada care merge spre Parcul Carol si Filaret. Corpul de la drum mai inalt si stilul arhitectural vag "modernist" al respectivei constructii lasa sa se inteleaga ca este vorba despre o adaugire sau modificare a unei locuinte mai vechi, a carei parte din spate, cea cu geamlac, a fost mentinuta. 

Geamlacurile, sau verandele inchise cu ochiuri de geam in cadru de lemn sunt caracteristice Bucurestiului balcanic, adica orasului care a precedat "Micul Paris" (vezi http://bucharestunknown.blogspot.com/2010/03/arhitectura-veche-de-influenta-otomana.html). Majoritatea geamlacurilor ramase inchid galeriile interioare ale celor catorva hanuri supravietuitoare, sau pasarelele de la etaj a unor case negustoresti din zona veche a orasului. Mai rar si sporadic sunt de gasit la locuinte familiale, in cartiere vechi, pe Mosilor, Dudesti, Rahovei etc. 

Geamlacul acesta este remarcabil prin dimensiuni, formand un adevarat perete care inchide ambele nivele, prin frumusetea retelei cu ochiuri mici de geam si prin faptul ca, atat cat se poate vedea, s-a conservat intreg. Spatiul ingust pana la calcanul casei de alaturi si gardul inalt il fac greu de observat de obicei, mai ales cand sta in umbra, dar lumina calda si culorile toamnei au creat ocazia perfecta pentru a fotografia una din rarele astfel de structuri ramase, reminiscente ale orasului de acum un veac si mai bine.

Balconul casei parohiale a Bisericii Mantuleasa

Daca treceti pe langa Biserica Mantuleasa aruncati o privire si la casa parohiala alaturata. Adesea casele parohiale pot fi foarte interesante ca arhitectura, este si cazul acesteia. Construita in 1928, in stil Neo-Romanesc, cladirea cu fatade simple are un element distinctiv special: balconul cu arcade sustinute de stalpi subtiri de lemn e printre rarele de acest fel in Bucuresti si el reia, in mod fericit, tipul traditional de arcade pe stalpi ale pridvoarelor caselor de secol 18, foarte comune in Bucurestii de acum doua veacuri. Asemenea arcade au mai ramas astazi cat sa le numeri pe degete, cele mai cunoscute fiind la galeria Hanului lui Manuc si la casa de targovet din Serban Voda. 

Principele Brancoveanu si palatul de la Mogosoaia

Mogosoaia in sezonul irisilor infloriti, florile preferate ale printesei Martha Bibescu (fotografii facute in mai 2011).

Gradinile coborand in terase spre lac, parte integranta a palatului Mogosoaia, "legatura" intre acesta si lacul care il oglindeste. 

Am regasit recent Palatul de la Mogosoaia evocat de Petre Dumitriu in a sa "Cronica de familie", cand unul din nefericitele personaje ia parte la o serata a printesei Marta Bibescu (nenumita ca atare, numele insusi de Mogosoaia este inlocuit in carte cu "Vorniceasa"):

"Pe acest fond se inalta palatul de la Vorniceasa [Mogosoaia], eleganta si sobra Renastere italiana contopita cu eflorescenta rasariteana a Bizantului tarziu, pana la a nu le mai putea nimeni desparti; un felinar ardea sub cerdacul inalt cu coloane torse, canelate si perlate;(...)
Dar in fata lor era balustrada din serpuituri si intortochieri de piatra, si coloanele, si arcadele cu varf ascutit, si dincolo de aceasta incadrare in linii care ar fi putut sa fie Florenta si nu erau, si ar fi putut fi Ispahan sau Granada si nu erau (ci fiul Rasaritului si Apusului, gratiosul si poeticul stil brancovenesc)..."

 La Mogosoaia, pe malul unuia din lacurile pe care Colentina le formeaza in nordul orasului, ne asteapta si azi minunatul palat al principelui Constantin Brancoveanu (1688-1714), reper esential al artei si culturii romanesti, depozitar a trei sute de ani de istorie, salvat de soarta altor constructii brancovenesti (doar palatul de la Potlogi a fost reconstruit din ruine) datorita norocului de a fi fost reinviat din paragina si din uitare de catre Printesa Marta Bibescu.

Posesor al unei averi fabuloase, in acelasi timp om foarte invatat si instruit, contemporan al lui Ludovic al IV-lea si al tarului Petru cel Mare, Brancoveanu a avut ambitia de a introduce in Valahia fastul si splendoarea curtilor apusene.

Noul palat intrebuinta tehnici de constructie si elemente ale arhitecturii traditionale valahe: ziduri groase din caramizi subtiri bine arse, vaste pivnite boltite, foisor pe latura dinspre curte, zid masiv imprejmuitor prevazut cu turn de poarta. Brancoveanu ridica insa acest palat pe malul lacului, dupa moda apuseana a vremii, iar constructorii sai, probabil adusi din Italia, realizeaza pe fatada dinspre lac o noutate, o loggie cu arcade gotice venetiene si coloane rasucite in torsada. Sobrietatea zidurilor masive contrasteaza cu exuberanta arcadelor si a infloriturilor de piatra ale balustradei intr-un stil plin de echilibru, gratie si rafinament. "Un palat de o surazatoare gravitate" sunt cuvintele atat de bine gasite ale eruditului si pasionatului arhitect George Matei Cantacuzino, cel care a lucrat la restaurarea lui in vremea printesei Martha Bibescu. Si tot el numea palatul "luminosul palat al lui Constantin Brancoveanu", atragand atentia ca «Atunci când Brâncoveanu a pus să se sape în piatră inscripţia deasupra uşii cerdacului de la Mogoşoaia, în care spune "Am ridicat acest frumos şi luminos palat pentru fiul meu Ştefan“, el a definit propriul său stil prin cuvântul „luminos“».

Brancoveanu a reusit sa-si asocieze numele unei innoiri fara precedent a arhitecturii romanesti, elementele careia vor fi preluate de arhitectii perioadei romantice ca sursa principala de inspiratie pentru a crea ceea ce va ramane stilul arhitectural neo-romanesc.

O vizita la Mogosoaia este o incursiune in trecut, un contact cu istoria noastra, o intalnire cu Brancoveanu si cu ceea ce a nazuit sa infaptuiasca, o ocazie de a revedea un monument de varf si de referinta al artei si arhitecturii romanesti.

“Sunt locuri in care rabdarea omeneasca prinde mai bine radacina si pe care vremea pare a se opri pentru a se concretiza in forme armonioase. Mogosoaia este un astfel de loc, harazit duratei, rupt din actualitatea vremurilor pentru a infatisa efemerelor mode o imagine a permanentei romanesti. Mogosoaia nu este numai o locuinta domneasca, decor singuratic al unei mari carmuiri. Mogosoaia este un domeniu, un colt intreg de tara, un peisagiu iesit dintr-o evocare, infaptuit prin ravna creatoare a unui sir de generatii care si-au organizat viata in functia principiilor si aspiratiunilor lor… Mogosoaia nu este numai infatisarea unui trecut, dar tot atat si expresia unui prezent viu, marturia unei deveniri. Iata de ce Mogosoaia are un loc aparte printre monumentele istorice ale Romaniei”. (George Matei Cantacuzino)

Palatul vazut de sub turnul portii.

Curtea de onoare.

Foisorul de pe latura dinspre curte, a carui bolta pastreaza parti din fresca originala  cu motive geometrice si vegetale stilizate si inscriptia "Am ridicat acest frumos si luminos palat pentru fiul meu Stefan".

Mozaicul din holul cel mare acoperit cu foita de aur, adus de printesa Marta Bibescu de la Venetia,  special conceput pentru a straluci in lumina soarelui de dupa-amiaza.

Cuhnia din coltul curtii,  refacuta dupa modelul celei de la manastirea Antim.

In cartierul Traian

Bloculet interbelic pe strada Traian, foto 15 Oct. 2011.

Imobilul de colt cu apartamente la etaj si mici spatii comerciale si de servicii insirate la strada (magazin, croitorie, blanarie...) se afla in apropierea Pietei si Halei Traian, intr-unul din putinele cartiere traditionale pastrate intr-o oarecare masura. Este o zona a carei infatisare puternic alterata reflecta pierderea rosturilor si a caracterului propriu petrecuta in deceniile comuniste si post-comuniste.

Micul imobil de cartier construit in perioada interbelica in stilul Art Deco specific epocii reusea sa mentina dimensiunea si atmosfera locului, acelasi aer familiar, domestic, specific Bucurestilor. Nu era un dezacord flagrant intre el si casele de suburbie marunta din jur. Nu la fel se poate spune despre blocul multi-etajat plantat in spatele lui in anii socialismului triumfator, sau despre depersonalizatele constructii ale prezentului care invadeaza din ce in ce mai mult si partea asta de oras.

Mici case cu gradinita de sfarsit de secol 19, cele mai caracteristice zonei, Strada Traian.

Vizita la Scoala Centrala

Intr-una din cele mai prestigioase zone ale orasului care este zona Icoanei, peste drum de Biserica Icoanei, se afla unul din monumentele de valoare exceptionala ale Bucurestiului, Scoala Centrala de Fete, opera a arhitectului Ion Mincu, initiatorul stilului national in arhitectura. Cladirea a fost construita intre 1890-1892 pentru fostul "Pensionatul Domnesc de Fete" infiintat inca din 1852 prin hotararea Domnitorului Barbu Stirbey, dar care nu avusese local propriu pana atunci.
Pensionatul Domnesc de Fete a fost la mijlocul secolului 19 prima "scoala superioara" pentru fete (la acest nivel mai exista doar Colegiul Sfantu Sava, care era de baieti) si intre primele institutii de invatamant din capitala Valahiei.

Scoala Centrala ocupa un spatiu vast in vecinatatea Gradinii Icoanei si a Parcului Ioanid, ramasita a fostei Livezi Ioanid parcelata la inceputul secolului 20. Partea aceasta de oras este o zona cu gradini si cu o mare densitate de repere ale Bucurestiului, intre care casa generalului Iacob Lahovary la cativa pasi de Scoala Centrala (prima lucrare a lui Ion Mincu, de mare importanta pentru istoria arhitecturii romanesti), casa Librecht a ministrului postelor din vremea lui Cuza, cu creneluri gotice, casa Sturdza care gazduieste Libraria Carturesti si casa insasi in care a locuit arhitectul Ion Mincu.

In acest loc ramas vreme indelungata margine de oras putin locuita datorita existentei baltii si paraului Bucurestioarei desecate abia in 1875, Ion Mincu a primit sarcina construirii noului local cu internat al Scolii Centrale, fostul Pensionat Domnesc. Arhitectul a conceput o constructie in plan rectangular, inchizand o gradina interioara inconjurata de o galerie asemanatoare unui chiostro manastiresc, care evoca in acelasi timp vechile constructii autohtone cu incinta ale secolului 18.

Fatada principala, retrasa de la strada, are un aer rustic si "cuminte" dat de streasina lata si de ornamentele de ceramica pictata si emailata ale ferestrelor si ale medalioanelor cu monograma scolii. Cele doua nivele sunt separate de un brau cum au bisericile romanesti medievale, impodobit cu frunze de acant tot din ceramica smaltuita.

Intrarea in scoala se face printr-un mic portal central si printr-un vestibul cu bolta pictata, de unde se ajunge intr-un coridor larg care deserveste clasele si cancelariile, si care da ocol gradinii interioare.

Coridorul-galerie primeste din plin lumina de afara prin deschiderile largi ale arcadelor care fac legatura cu exteriorul, in spiritul tendintelor arhitecturale ale timpului -cu originea in arhitectura japoneza- care promovau "continuitatea" intre spatiul exterior si cel interior. 

Conturul arcadelor ascutite se profileaza spectaculos in "contre-jour"

Plafonul galeriei din panouri din lemn pictat in tonuri stinse de albastru si rosu poarta marca stilului arhitectului Ion Mincu (intr-un fel asemanator a decorat acesta si tavanele unor incaperi din propria locuinta, azi sediu al Ordinului Arhitectilor).

Tavanul galeriei, foto Lucian Purcareanu

Galeria inainte de renovare (foto 2009, sursa aici)

Renovarea recenta a facut sa se piarda din nefericire zugraveala in rosu "pompeian" a peretilor (vezi fotografiile de deasupra), una din particularitatile distinctive ale galeriei. In februarie anul trecut dl Valentin Mandache scria un articol amplu despre patrimoniul reprezentat de Scoala Centrala si necesitatea prezervarii identitatii arhitecturale a monumentului, cu referire la trei elemente caracteristice, galeria vitrata, culoarea rosu pompeian a peretilor interiori si tencuiala in simili-piatra a fatadei: http://casedeepoca.wordpress.com/2010/02/25/scoala-centrala-identitate-arhitecturala/. Dupa cum se vede, renovarea nu a respectat conceptia originala a arhitectului, alterand aspecte distinctive ale monumentului de arhitectura. Sa speram ca interventii ulterioare vor restitui cladirii caracteristicile originale pierdute.

Nuanta calda galbuie a zidurilor exterioare ale Scolii Centrale imbracate in tencuiala in simili-piatra, inainte de renovarea recenta

Din galerie se iese in gradina interioara, incarcata de flori si verdeata. Frasinul din mijloc a fost plantat o data cu constructia scolii, si are aceeasi varsta: 120 de ani.

Curtea este imprejmuita de extraordinara galerie de arcade sprijinite pe coloane de piatra si inchisa cu sticla, elementul arhitectural preeminent al cladirii. Este o imbinare libera de elemente din surse diverse, care toate participa armonios la un efect de exuberanta plina de gratie, de la arcadele sinuoase si ascutite de inspiratie orientala, intalnite la bisericile de secol 18 (biserica Stavropoleos!), la capitelurile baroce ale coloanelor din piatra preluate din arta brancoveneasca, la friza din ceramica pictata si emailata in culori vii de verde turcoaz si galben, aceleasi ca si pe fatada cladirii. Deasupra arcadelor, de jur imprejurul curtii, nume de domni si domnite din istoria nationala se alatura intr-o insiruire impresionanta, menita sa inspire generatiile de elevi ai scolii.

Detalii: motivul decorativ al rozetei, folosit in arta populara romaneasca, incadreaza inscriptia de deasupra portii de acces in curte

Prin trei lucrari inovative si originale, "Casa Lahovary" (1886), "Bufetul de la Sosea"(1892) si "Scoala Centrala" (1892), Ion Mincu da expresie unui stil national in arhitectura, valorificand elemente din arhitectura si arta populara romaneasca, arhitectura medievala autohtona laica si bisericeasca si influente otomane-orientale. In acelasi timp Ion Mincu reuseste sa ofere o expresie regionala a curentului Art Nouveau intr-o epoca de emergenta pe plan european a acestei miscari in ultimele decade ale secolului 19 (vezi http://bucharestunknown.blogspot.com/2010/06/art-nouveau-in-bucuresti.html).

UPDATE!  Am primit un link pretios spre un articol amanuntit despre Scoala Centrala si istoricul ei, scris in 1934 de o fosta profesoara, plin de fotografii vechi inedite:

http://cachescan.bcub.ro/boabe_de_grau_1934/Scoala_centrala_de_fete_din_Bucuresti_p705-753.pdf; Multe multumiri!